Îmi place la camping. Am nevoie de cort.

Îmi place mirosul de copac proaspăt care, în zilele bune, se revarsă peste cort dimineața și mă lasă să cunosc soarele treptat, după o noapte lungă. Lumina filtrată prin pânză, aerul rece, iar copiii care foșnesc încet în sacii de dormit până când unul dintre ei șoptește că s-a făcut dimineață sunt definiția mea a unei zile începute perfect.

Îmi place salutul oamenilor pe care nu i-am mai văzut niciodată, spus simplu, aproape șoptit, pe drumul spre dușul de seară. Ne intersectăm câteva zile, împărțim aceleași chiuvete, aceleași prize, aceleași alei de pietriș, apoi fiecare pleacă în direcția lui.

Îmi place că ne trezim afară, locuim afară, mâncăm afară. Copiii stau pe iarbă, pe pietre, pe pământ, fără să se gândească la asta. Își găsesc jocuri în lucruri simple și își construiesc universuri din bețe, frunze și sfoară.

Îmi place bucătăria noastră de vară, chiar dacă înseamnă doar o plită și un blender vertical. Mă surprinde de fiecare dată cât de puține lucruri sunt necesare ca să gătești ceva bun. Mirosul de mâncare amestecat cu aerul serii are o consistență aparte.

Îmi place că mâncăm cu fast, cu lumânarea pusă în mijlocul mesei, pe măsuța noastră inacceptabil de mică pentru patru persoane. Ne înghesuim, râdem, mutăm farfuriile dintr-o parte în alta și reușim, cumva, să facem loc pentru toate.

La camping observ cel mai clar cât de adaptabili sunt copiii și cât de repede se instalează rutina într-un spațiu complet nou. Două zile sunt suficiente ca locul acela temporar să devină acasă. Știu unde sunt bicicletele, unde se spală pe dinți, unde se strâng seara pentru povești.

Îmi place la camping. E o promisiune că putem trăi câteva zile mai aproape de pământ, cu lucruri puține și cu mult aer între ele. Iar de fiecare dată când strângem totul și plecăm, simt că luăm cu noi mai mult decât am adus.