Până foarte aproape de naștere, îmi erau străine toate noțiunile de baby-wearing, diversificare și altele din lumea bebelușească. Nu știam decât că îmi iubesc puiul și că vreau să îl simt aproape, să mă bucur cât mai mult de această perioadă, despre care toată lumea se plânge că trece prea repede… și când apar regretele este prea târziu pentru a retrăi aceste momente de necomparat cu niciunele altele.

Adeptă a moderației, nu am fost vreo fanatică a vreunei direcții. Am ales conștient să îmi port puiul, dar să am și un cărucior, care mi-a folosit nespus în zilele caniculare sau atunci când aveam muuult de colindat și ne trebuia ceva portabil în care să ținem “bagajele bebelușului” și care să se transforme rapid într-o masă de înfășat :).

Însă, de când a venit frigul, purtatul este mai delicios ca niciodată. Îmi place să ies, în fiecare zi, la “ora magică”, cu bebelușul meu. Deși, de cele mai multe ori, vedem același parc prin ochii strânși din cauza vântului care ne bate în față sau a soarelui care ne tachinează obraznic de parcă nu ar ști că e decembrie, mi se pare că părăsim dimensiunea reală și că ne proiectăm undeva, doar el și eu, doar eu și el. Îmi place să îmi port puiul. Îmi place să îi simt respirația caldă și corpușorul lipit de al meu. Îmi place să îi văd năsucul roșu, singurul care dă “nas în nas” cu frigul de afară. Îmi place să îi miros spațiul dintre gât și ureche, care miroase a lapte matern, de unde și porecla – “Lăptosul”. Îmi place să îl aud cum își cântă să adoarmă. Și, pur și simplu, mă plimb cu el la pieptul meu, cea mai de preț meditație pe care am cunoscut-o. Fără să îmi doresc un loc nou, fără să îmi doresc comunicare sau o activitate. Ne plimbăm, inimă lângă inimă, ca și cum am fi o singură persoană ascunsă sub gecile groase și protecția pufoasă.

Și îmi dau seama, zi de zi, ce norocoasă sunt că îmi port puiul. Că îl am, că am aflat că îl pot purta, că se lasă purtat, că am capacitatea fizică să îl port, că încă îmi adoarme în brațe, că e al meu și că sunt mamă.

Suntem niște norocoși pe acest pământ și ar trebui să ne aducem mai des aminte. Dar, până una-alta, purtați-vă puii! 🙂