Îmi place MULT să merg pe jos. Cu scop sau fără o destinație clară, singură sau însoțită, prin locuri noi sau locuri pe care le știu pe de rost. Doar să mă plimb, să mă uit la oameni, la clădiri, la felul în care se mișcă orașul.

Mersul pe jos îți arată un oraș așa cum este el de fapt. Cu corpul direct în spațiul comun, simți imediat dacă trebuie să fii în alertă sau dacă poți să te relaxezi; dacă e loc pentru tine sau dacă trebuie să te strecori.

Azi, în timp ce mergeam, am ajuns la o trecere de pietoni. Unde șoferul, a încetinit la limită, doar cât să treacă razant pe la picioarele mele. Mi-era atât de familiară senzația :). Adică fix genul acela de moment care nu te sperie neapărat, dar îți încordează corpul instant. Îl recunoști dintr-o mie. Și poate tocmai pentru că e atât de familiar, nici nu-l mai chestionezi. Îl accepți ca parte din peisaj.

Și atunci, m-am gândit la Hanoi și la haosul străzilor lui.

La scuterele care vin din toate direcțiile, la mașini, biciclete, oameni, vânzători, copii. La zgomot, la mișcare, la senzația că totul se întâmplă în același timp. Unde nimeni nu-ți dă prioritate, dar unde, paradoxal, intri în flux, mergi constant, iar ceilalți te ocolesc firesc.

Și, în mod sigur, nu pentru că cineva vrea să fie drăguț cu ceilalți, ci pentru că toți sunt atenți, pentru că nimeni nu presupune că strada îi aparține și pentru că toți știu că trebuie să se adapteze în timp real.

În Hanoi, regula nescrisă e foarte clară. Toți o știu. Nimeni nu se oprește complet, nimeni nu așteaptă să i se facă loc în mod oficial, dar toată lumea se mulează din mers. Nu ți se promite nimic, așa că nu ți se ia nimic.
E un contract social care funcționează tocmai pentru că nu promite mai mult decât poate livra. Nu există confuzie, nu există așteptări greșite. Știi exact în ce joc ai intrat.

În București, regula există. E scrisă, e predată, e asumată ca semn de civilizație. Tocmai de aceea ne frustrează când nu e respectată. Nu ne enervează lipsa regulii, ci faptul că ea funcționează doar uneori. Că unii o respectă, iar alții o negociază. Că ți se spune că ai prioritate, dar trebuie să verifici de fiecare dată dacă e adevărat.

Aici apare ruptura. Pentru că regula devine imprevizibilă. Și nimic nu obosește mai tare psihologic decât un sistem care, uneori, te protejează, iar alteori te lasă singur.

Suntem mult mai afectați de încălcarea unei așteptări legitime decât de absența unei reguli. De aceea oprirea aceea – pe jumătate, e mai enervantă decât neopritul total. Pentru că transmite foarte clar: te-am văzut, dar nu contezi suficient. La urma urmei, e un mesaj relațional, unul despre cât de mult (sau de puțin) valorezi în spațiul comun.

În plus, cred că tolerăm mult mai ușor haosul atunci când e colectiv decât atunci când e individualist. În Hanoi, majoritatea funcționează la fel. Sistemul e coerent, deși pare dezordonat. La noi, majoritatea încearcă să respecte regula, dar o minoritate o încalcă în mod constant și câștigă individual din asta. Iar asta apasă exact pe un buton sensibil: senzația de nedreptate morală.

Cred că de asta suntem atât de sensibili aici. Pentru că trăim la granița dintre ordine și haos, unde e foarte obositor.
Granițele cer energie constantă, adaptare continuă, vigilență.
Poate că nu haosul ne sperie cel mai tare, ci ambiguitatea. Poate că nu regulile lipsă ne consumă, ci promisiunile care nu se respectă. Și poate că orașele în care ne simțim bine nu sunt neapărat cele perfect ordonate, ci cele în care știm cum să fim unii cu alții, chiar și atunci când lucrurile par, la prima vedere, complet haotice.

Iar pe străzile din Hanoi am realizat cât de liniștitor e, uneori, să știi exact la ce să NU te aștepți :).