Dimineața de astăzi a fost una foooarte lină. Asta pentru că puiul C. s-a dus împreună cu tatăl lui la atelierele ținute de Mima Muzica (despre care vă voi povesti curând), așa că eu am rămas cu toată atenția pe un singur bebeluș. Wow! Am putut să dau 2 ture de parc în doar jumătate de oră, să privesc cerul, frunzele, copacii și multe altele pe care le observi destul de rar atunci când ai un vizor 100% un toddler plus un bebeluș.

Copacii sunt minunați toamna. Auriul, ruginiul și alte culori din gama “compunerilor la limba română” sunt la ele acasă. Nouă ne plac mult copacii și vara, când sunt verzi și tineri, pentru că trecând pe sub ei, pot ascunde bebeloiul de razele brutale și fierbinți ale soarelui, și sub ei e mai răcoare, mai ascuns, mai plăcut. Astăzi, însă, în plimbarea mea boemă, am avut parte de o surpriză total neașteptată, cu care nu vreau să vă sperii, însă eu nu aș fi prevăzut în veci la asta, așa că o împart cu voi.

Atunci când trec pe străzile noastre pensionate de mult, cu trotoare înghesuite de pereți și mașini parcate neprietenos, mă feresc de multe lucruri. Mă feresc de tencuiala ce cade de pe clădiri, de rugina de pe porți, de câinii care sar de după gard lătrând brusc și îmi sperie puii. Odată mi s-a întâmplat să mă feresc de un geam mai înalt decât mine, rezemat ghiduș de un gard părăsit. Aia da aventură!

Însă astăzi, și, de obicei, în parc, nu prea mă feresc de nimic, cel mult am grijă pe unde calc, însă stresul nu e prea mare. Îmi place să cobor acoperișul căruciorului, atunci când nu îl plimb pe bebelun în sistem, ca să poată observa și el cerul, frunzele, lumina. Doar că în fața mea, la vreo 5 metri, în această dimineață, a căzut o jumătate inertă de cioară din copac. Și am leșinat un pic la gândul că aș fi putut fi eu sub acel copac.

Plimbare plăcută!