Parcursul nostru în sporturile de iarnă nu a fost liniar și nici constant. S-a construit în etape, cu ani foarte diferiți între ei, cu contexte care s-au schimbat, cu copii aflați în momente diferite de dezvoltare și cu o logistică care a cerut adaptare continuă.

La urma urmei, cum îmi place mie să spun, niciodată nu am mai avut copii așa mari ca acum și grad de independență atât de mare. Practic, suntem într-o perioadă în care începem să putem face cam orice activitate ne dorim. Privind în urmă, îmi dau seama că experiența nu a fost definită de momentul în care au pus prima dată schiurile în picioare, ci de felul în care fiecare sezon s-a așezat peste cel anterior.

Au existat ierni în care ne-am întors târziu în țară și am prins doar zăpezile de martie, ani în care aveam bebeluș de o lună și am decis totuși să mergem două zile la munte pentru continuitatea celor mari, perioade în care Laponia ne-a fost suficientă ca experiență de iarnă și altele în care pur și simplu nu mai era zăpadă la întoarcere. Au fost momente în care un copil era pregătit să coboare de sus, iar altul avea nevoie doar de jumătate de oră la baza pârtiei. Toate aceste etape, puse cap la cap, au construit ceva mult mai solid decât o progresie strict planificată.

Acest articol este o așezare cronologică a parcursului nostru, an cu an, copil cu copil, cu provocările reale, deciziile pe care le-am luat și lucrurile care au făcut diferența pe termen lung.

---

ANUL 1 – Prima dată pe pârtie pentru băieți

În anul în care am fost prima dată cu băieții la pârtie, tocmai ce ajunseserăm din Costa Rica, la început de martie. Sosirea noastră acasă s-a suprapus cu o rundă de zăpezi spectaculoase la munte, pe care nu le puteam ignora pur și simplu.

Carol avea patru ani și jumătate, iar Călin avea doi ani și jumătate. Am zis că ar fi momentul potrivit să îi inițiem în sporturile de iarnă, mai ales pentru Carol, care își dorea de ceva timp să încerce.

Am stat atunci 3-4 zile la Predeal și chiar a fost o experiență foarte faină.

În prima zi au exersat amândoi mișcările de început la baza pârtiei cu un instructor. Pentru Călin, la doi ani și jumătate, jumătate de oră a fost suficientă în acel an. De altfel, motivul pentru care l-am pus pe schiuri în acel an în loc să îl tragem cu saniaa fost că își dorea să facă tot ce făcea și fratele mai mare, evident. Carol însă a continuat cursurile și a coborât direct de sus de pe pârtie a doua zi.

Motivul pentru care am luat instructor de fiecare dată este simplu: noi habar nu avem care e treaba cu schiurile. Ne dăm cu placa și nu am vrut să îi învățăm greșit lucrurile.

De ce schi și nu placă, dacă noi ne dăm cu snowboardul?

Pentru copiii foarte mici, majoritatea instructorilor recomandă să înceapă cu schiul. E mult mai ușor să învețe să se oprească, controlul vitezei e mai intuitiv, iar căzăturile sunt mai light. La snowboard, mai ales la început, cazi mult pe fund și pe genunchi. Iar la doi-patru ani nu mi se pare neapărat experiența cea mai prietenoasă.

Recomandările generale spun că vârsta la care copiii chiar încep să aibă coordonarea și forța necesară pentru a învăța relaxat snowboardul este undeva între 5 și 7 ani. Sigur, există copii care încep mai devreme, dar noi nu am simțit nevoia.
Și cred că e grozav să le știe pe amândouă, dacă își vor dori.

În acea primăvară am rămas însărcinată. Și viața a intrat din nou într-o etapă în care mai degrabă marea, și nu pârtia, a fost o prioritate.

ANUL 2 – experiența doi pentru băieți și un bebeluș cu noi

Anul următor am ajuns două zile la pârtie, cu puțin înainte de plecarea în Mexic. Pentru niște iubitori de căldură ca noi, nu ai zice că prima ieșire cu un bebeluș de o lună ar fi la munte și zăpadă, dar am vrut să oferim un pic de continuitate băieților. Am repetat aceeași strategie: instructor pentru ei, pentru că noi suntem pe placă și nu voiam să improvizăm pe schiuri. Iarna aceea a fost mai mult despre a nu rupe complet firul, fără ambiții mari :).

ANII DE PAUZĂ

Au urmat 2 ani în care lucrurile nu s-au aliniat pentru pârtie.

Într-unul dintre ani am ajuns în Laponia și ne-a fost suficient. Frig cât pentru trei ierni la un loc :)), după care am plecat la căldură toată iarna, până la mijlocul lunii martie.

La fel și în alți ani, când reveneam din țările calde, nu mai găseam zăpadă. Sau era atât de puțină încât nu avea sens să organizăm totul pentru o singură zi.

Iar când Leila avea doi ani, nici nu s-a pus problema să ajungem la zăpadă. Fugea efectiv de costumul de schi prin casă :)), deci am zis pas.

ANUL TRECUT – prima dată cu toți 3 pe schiuri, în Poiana Brașov

Anul trecut, la trei ani, i-a venit rândul și Leilei să facă cunoștință cu schiurile. A fost foarte deschisă și dornică să învețe și a vrut să repete lecția următoare.

Am avut instructor pentru ea. Pentru copii, la Poiana Brașov, a fost foarte aglomerat, iar pentru noi, adulții, să stăm la coadă o oră jumătate ca să coborâm o dată pârtia nu este o soluție sustenabilă. Mai ales ținând cont că trebuia să facem cu rândul, ca cineva să stea cu Leila mereu în preajmă.

Așa că anul trecut am luat și eu o lecție de schi la baza pârtiei, în loc să mă dau cu placa, ca să nu zic că nu am făcut nimic.

ANUL ACESTA – prima sesiune serioasă de când suntem 5

Anul acesta a fost prima sesiune mai serioasă pe pârtie de când suntem cinci. Am fost destul de sceptică pe logistică, pentru că știam că trebuie să jonglăm cu multe provocări și nu doream să depunem foarte mult efort pentru asta, dar a meritat, mai ales ca investiție pentru anii următori.

Am ajuns pentru prima dată pe un domeniu schiabil mare, în Jasna, Slovacia, unde am dedicat patru zile pârtiei.

Băieții au avut două ore cu instructor în prima zi, pentru acomodare cu domeniul și recapitulare. Apoi s-au dat de sus fără probleme, ba chiar cam rapid pentru gustul meu.

Nu au avut ani la rând cursuri de schi sau cantonamente, dar au făcut sport constant: fotbal, patinaj, alergare, mișcare zilnică. Echilibrul, coordonarea, capacitatea de a învăța mișcări noi – toate s-au transferat.

Leilei i-am luat o oră cu instructor în prima zi. Cursurile au fost în engleză, instructorii mi s-au părut foarte faini și totul s-a desfășurat profesionist. Pârtia era destul de înghețată, așa că nu ne-am încumetat să urcăm cu ea de sus. A doua zi am mers cu ea noi, pe porțiuni scurte.

Ce a funcționat

Ce cred că a funcționat la noi chiar dacă am avut un parcurs atât de inconstant a fost faptul că nu am forțat etapele. Când Călin a vrut doar jumătate de oră la doi ani și jumătate, atât a fost. Când Leila a fugit de costumul de schi la doi ani, am zis pas. Când a vrut să repete lecția la trei ani, am repetat. Ritmul nu a fost impus de sezon, ci de copil.

Nu am pus presiune pe performanță și nici nu am plecat la munte cu obiectivul „trebuie să coboare de sus până la finalul zilei”. Am plecat doar cu obiectivul să le fie bine și să se distreze.

Și poate cel mai important: am construit bază prin sport în general, nu doar prin schi: ftbal, patinaj, alergare, mișcare constantă. Când au revenit pe pârtie după pauze, nu au pornit de la zero.

Iar anul acesta am înțeles ceva foarte clar: patru zile concentrate, pe un domeniu schiabil mare, cu timp real pentru acomodare, valorează mai mult decât multe ieșiri fragmentate, în care stai mai mult la coadă decât pe pârtie.

Poate anul viitor vom îndrăzni și mai mult, ce ne recomandați?